Luna, simbolul fertilității, întâlnit încă din Antichitate, a fost deseori suverana femeilor. În mitologia românească, Luna are mai multe conotații, ca de exemplu- luna, ca și astru, făptură mitologică masculină, ajutătoare Soarelui, mitologică feminină, în relație cu Soarele.
Luna apare în cadrul ritualurilor de trecere ca fiind martoră a obiceiurilor cu rol de primenire, rol de inițiere, dar și ca martor al tradițiilor legate de „căratul apelor” în cadrul ritualului funebru, aceasta fiind cea care „vede” dacă ritualul a foat îndeplinit pentru sufletul plecat în lumea fără dor.
Luna devine un reper și în cadrul obiceiurilor păgâne legate de fermece și vrăjitorii, unde ierburile trebuiau culese în noptile cu lună, pentru a prinde puteri magice.
Luna, ca simbol al fecundității, prin ipostazele ei de lumină, devine călăuză în anumite acțiuni. De Crai Nou, nu se obișnuiește să se facă semănături datorită faptului că boabele nu vor încolți, nu se fac căsătorii, în schimb, când este Lună plină, se pornește plugul și se fac semănătoriile. Din punct de vedere antropomorf, Luna este asemănată cu Ileana Cosânzeana, unde apare zicala: „La Soare te poți uita/ Dar la dânsa ba!”
Dintre sărbătorile populare românești, Noaptea de Sânziene este dedicată magiei, fetelor nemăritate care merg să culeagă florile de sânziene, ierburile magice, de dragoste, iar Luna devine astrul sub ochii căruia au loc toate aceste acțiuni puse sub semnul miticului. Luna, personificarea femeii capricioase, stăpâna nopții, a frigului și a iernii, care apare în contradicție cu Soarele, bărbatul înțelegător și patronul zilei și a căldurii.
Bibliografie selectivă:
Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001.
Material realizat de Liviu Olteanu.
Foto: Colecția Etnografică Liviu Olteanu.
